Valeria Irimia 11-08-2014

Dacă icoana este o formă de artă, atunci ea nu este o artă obişnuită, oricare ar fi ea, ci o artă sacră, atât în ceea ce priveşte rostul ei, cât şi modul de realizare.

Icoana are rostul de a fi cinstită de către credincioşi în cadrul liturgic al bisericii sau în cadrul privat al căminului, „biserica de acasă", cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Cinstirea ei se arată prin semne exterioare: înaintea icoanei creştinii ortodocşi fac metanii mici sau mari (înclinări şi prosternări); o sărută cu mult respect şi iubire, făcând semnul Crucii; aprind lumânări şi, fireşte, se roagă; adesea o poartă în procesiuni.

Icoana poate conţine elemente de peisaj, de interior sau arhitecturale, dar are întotdeauna în centru una sau mai multe persoane: Hristos sau Maica Domnului sau sfinţi, singuri ori însoţiţi de alte persoane, reprezentaţi fie dincolo de timp, fie într-un moment precis al vieţii sau lucrării lor pământeşti.

După cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclaştilor care-i acuzau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvine doar lui Dumnezeu), ci de cinstire îndreptată nu către reprezentarea propriu-zisă, realizată cu ajutorul lemnului, formelor şi culorilor, ci către „prototip", către persoana reprezentată.
Icoana este sprijinitoarea rugăciunii, ajutând sufletul să dobândească, prin imitarea sfântului înfăţişat în ea, buna şi cuvenita aşezare duhovnicească, ca să se poată astfel aduna din risipirea în cele de rând şi înălţa la cele de sus. Dar ea este mai mult decât atât. Forma ei deosebită i se face creştinului cale duhovnicească de unire cu sfântul înfăţişat în ea şi de primire a harului pe care acesta îl poartă. Icoana e atât de îmbibată de harul acesta, încât adesea se petrec semne minunate: în lumea ortodoxă multe icoane sunt izvorâtoare de mir, vădire a „bunei miresme a lui Hristos" (II Cor. 2,15) şi a sfinţilor Săi, şi prin atingerea lor se săvârşesc tot felul de minuni.

Icoana este întotdeauna înconjurată de o ramă, care este parte din icoană, fie pictată, fie ca o mulură. E asemenea cadrului unei uşi sau al unei ferestre, care leagă lumea aceasta de lumea cealaltă, a împărăţiei lui Dumnezeu, şi le des chide una către alta, ca să-şi vorbească şi să se cunoască. Pe de o parte, icoana îl petrece pe om duhovniceşte în cealaltă lume în chip simţit -având, aşadar, părtaş şi trupul; pe de altă parte, prin ea ni se arată, vin la noi şi ne cercetează duhovniceşte în această lume, Mântuitorul, Maica Sa şi sfinţii. Cel ce priveşte la icoană e la rândul său privit de sfântul din ea, e sorbit într-o altă dimensiune. Prin icoană împărăţia lui Dumnezeu este într-un anume fel de pe acum aici, iar noi suntem într-un anume fel de pe acum acolo, aproape de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, primind pregustarea celor ce vor să fie.

Chiar dacă icoana este, înainte de toate, un portret, centrat pe ceea ce are persoana mai caracteristic, adică pe chip, ea nu este totuşi un portret obişnuit. Icoana nu înfăţişează persoanele în realitatea lor pur omenească, pământească, trupească, ci în realitatea lor divino-umană, adică în starea în care firea omenească a fost transfigurată prin harul dumnezeiesc şi în care persoana, rămânând ce este după fire, s-a înălţat la viaţa cea mai presus de fire. Icoana lui Hristos nu înfăţişează nici firea Sa omenească, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, în care natura omenească şi cea dumnezeiască s-au unit în chip neamestecat şi nedespărţit. Icoanele Maicii Domnului şi ale sfinţilor înfăţişează persoane în care firea omenească este unită cu energiile dumnezeieşti, pătrunsă şi transfigurată de ele; icoanele ni le arată în starea în care au devenit „părtaşi dumnezeieştii firi" (II Ptr. 1, 4) sau „dumnezei prin har", după făgăduinţa dumnezeiască (cf. Ps. 81, 6; In 10, 34) şi după mărturia Părinţilor.
Chipul şi trupul sfinţilor din icoane nu poartă, aşadar, nici urmă de semn al firii celei căzute, în care să se vadă păcat şi patimi, simţire supusă desfătării, nici un semn de stricăciune, nimic din povara şi îngroşarea trupului de lut; dimpotrivă, sunt înzestrate cu însuşiri care arată transfigurarea săvârşită în ele de energiile dumnezeieşti şi de prezenţa harului; prefigurează trupurile slăvite ale drepţilor la învierea cea de obşte (Filip. 3, 21; I Cor. 15, 44). Trăsăturile feţei şi îndeosebi privirea vădesc înstrăinarea lor de lumea aceasta, pacea cerească sălăşluită în ei, înfrânarea, fecioria, curăţia, smerenia şi dragostea lor. Nu-i vedem zâmbind, căci bucuria lor e toată înăuntru; pe chipul lor se vede mai întâi de toate smerenia, căinţa, luarea-aminte la Dumnezeu şi mila de oameni. Statura hieratică îi arată viind în afara timpului acestei lumi, în veşnicie. Lumina dumnezeiască necreată, nematerială şi nestrică-cioasă în care sunt scăldaţi este reprezentată în mod simbolic de fundalul poleit cu aur, materie strălucitoare şi nestricăcioasă. Lumina care îi învăluie şi care iradiază din ei - închipuită prin linii delicate şi albe (aşa-numitele „lumini") trasate în mod armonios pe chipul lor - se revar-să peste veşmântul lor şi peste toate fiinţele din preajmă. Această lumină izvorăşte din lăuntrul lor şi străluceşte peste tot la fel; de aceea, nu vom afla în icoane umbre sau tehnici de dar-obscur sau vreo sursă exterioară de lumină.

Icoana arată şi statorniceşte cu mijloacele de expresie care-i sunt proprii, de natură simbolică, transfigurarea celor înfăţişaţi; firea omenească se face transparentă pentru har şi se arată preschimbată de har. De aceea, se cuvine ca iconarul să pună drept bun început al lucrului său icoana Schimbării la Faţă, prototip şi temei al oricărei icoane.

în icoană, tot ce este în jurul persoanei sfinţite şi îndumnezeite este scăldat şi preschimbat de harul care izvorăşte din ea, şi înălţat la starea în care nu mai lucrează legile firii căzute. Aceasta este raţiunea - iar nu presupusa naivitate a pictorului - pentru care plantele şi animalele sunt înfăţişate într-un mod care pare străin de firea lor obişnuită; de aici, ciudata arhitectură a clădirilor; de aici, aspectul plutitor al veşmintelor şi obiectelor, care nu se mai supun legii gravitaţiei. Perspectiva însăşi, inversată, simbolizează răsturnarea valorilor acestei lumi, săvârşită de Evanghelie, şi o nouă vedere pe care o dă vieţuirea creştină.

Jean-Claude Larchet
Articol preluat din volumul Iconarul si Artistul